Lama vieții s-a înfipt în visele mele și otrava sevei sale se scurge pe tăiș, acest venin e totul iar totul e nimic. Cum numai nimicul poate fi durerea ce macină sufletul, ce roade ca un vierme într-un copac putrezit, ființa. Durerea antagonism al plăcerii sau moartea antinomie a vieții? antagonism=pleonasm? Ori se poate de diferențiat între lucruri ce nu au diferență, a intercala în formă imorful inventat de o rațiune care se stinge? Trecerea materiei din starea de mișcare în cea aparent imobilă poate fi numită viață? De câte ori am murit, de câte ori otrava esenței temporale mi-a otrăvit materia fragilă, De câte ori am cunoscut moartea fără să știu? încet mă sting fără a simți apoi chinuindu-ma tot mai mult și mai mult până îmi pierd capacitatea de a fi viu. Câte spasme simte ființa mea, câte dureri, câtă viață, câte amintiri mă chinuie în impulsuri electrice ce îmi asaltează creierul.
Viața este o floare a dezagregării, asemuirea ei cu o floare a răului ar fi mult prea optimistă, suntem materie într-un circuit natural, într-o eternă putrefacție și îngălbenire, suntem nimic.