Nebestie eu
îmi tămâiez pașii
denii tăcute pe străzi lăturalnice
în căldura liniștii din aerul primăvăratic
restul eram tot "eu"
oprit la o margine a timpului
între două galaxii străine
dimineața văd capătul tău
corp alb, statuie exterioară mie

autopsie verde cu ochii mei ascuțiți