Trăim într-o goliciune de nedescris. Haos vibrează în gândurile noastre și deșertăciune este scrijelit pe sufletul fiecăruia. Ne prefacem că știm cum să trăim, mințim că stim să iubim, pretindem că avem puterea să luptăm... Ne construim lumi de fum, ne intoxicăm cu aparențe și ne îndrăgostim de mormane de cenușă. Singurele noastre certitudini sunt niște bucăți de hârtie. Demnitatea ne este biciuită de cea mai mică adiere a vântului, înecată de primul strop de ploaie și făcută scrum de întâia scânteie de lumină. Orbecăind în întuneric, batem umili la porțile destinului, implorând baloane de spumă.
Și atunci, ce suntem noi cu adevărat? Cum să mai existe idealuri, dacă am uitat sa visăm? Zborul fără aripi e nebunie pură, dar cum rămâne cu aripile atrofiate?
Te plâng, viață, pentru ființele lipsite de conținut pe care le naști în fiecare clipă. Te compătimesc, soartă, tu care netezești cărări pentru suflete ce aleg sa rătăcească în pustiuri. Te disprețuiesc, iubire, pentru frumosul pe care îl naști în inimi blestemate.
Te caut, suflete, tu care ai fost rupt de mine și aruncat printre oameni de nimic. Unde ești? De ce nu rupi zăgazurile depărtării, de ce nu redai vieții mele rostul?
Vino, și îți făgăduiesc să revărs în viața ta tot ce a mai rămas bun în deșertăciunea acestor zile: conținutul.