Mai întâi am așteptat, apoi am căutat uneori puțin, alteori cu mai multă înfrigurare, un om.... sau mai bine zis omul în ochii căruia să mă regăsesc, matca originară în care să-mi odihnesc sufletul obosit de atâtea căutari, sufletul în iubirea căruia să mă scufund cu satisfacție, cu încredere, cu speranță....
După câteva experiențe, astăzi mă aflu din nou în fața neantului, a căutării.... mă întreb dacă mai are sens să caut omul, surâsul, speranța, privirea, iubirea chiar. Poate nu există și trebuie să mă mulțumesc cu deșertul din fața mea. În definitiv poate nu caut ceva anume ci mai degrabă pe mine însumi.
Am auzit sunetele, am traversat mările de lumină, am îmbrățișat tăcerile, am privit zâmbetele, am admirat iubirile, am ascultat liniștea, am râs tristeții, am plâns bucuriile, am cântat... Ce? Încă nu știu.... reflectat în zeci de oglinzi, zgândărit de reflexia lor, m-am pierdut în cadrele suprapuse sau împrăștiate în toate direcțiile.
Obosit îmi ridic visele și plec, mai departe. Drumul ăsta trebuie să ajungă undeva.
Sunt în plină căutare.