Când ne-am dat seama că suntem săraci, am tăcut.
A zburat elfic puful de pe păpădia aia, eu te-am privit de sub pălăria alb cu roșu.
M-am vândut unui filosof cu pantofi albaștri - ca să-ți placă ție, ca să pot să-ți telefonez la celălalt capăt al pământului, unde respirai în diferențe.
În cele din urmă, am trecut iar totul sub tăcerea desfrânată, frânt, fecioara cu un copil încolăcit pe coapsa bizantină și-a plâns, baby, pentru că din plictiseală rupeam colții elefanților, un apus în deșert cât o dragoste.

(cum spuneam, Ivan abia se întorsese din război și suferea de insomnie): Ivane, câți copii ai îngropat acolo?

(Ivan își încolțea gândul rău în vârful degetului mic): Dacă ești singură, în perioade nefericite astrologice, și-ai nevoie de cineva, pleacă la capătul celălalt. Acolo țărâna nu-i atât de neagră ca aici. Vreo mie, și tot nu l-am găsit.

L-am împachetat liniștită pe Ivan
oceanocide
și-am mai încercat o dată cu tine, deși n-aveam nici un ban să facem copii la Vama Veche.