Și așa, pas după pas, iată-mă cel ce-am rămas
cu o teamă ce mă arde, pentru ce-o fi mai departe
și cătând, fără de spor, să găsesc vreun ajutor!...

Fiind în viață credincios, recunosc, nu prea zelos
gându'-mi fuge la iertare, Dumnezeu și închinare!...

Simt genunchii cum se frâng, palmele la piept se strâng
și încep a mă ruga, poate Domnul m-o-ajuta!
să găsesc drumul cel drept, direcția să nu o pierd
spre ceva, ce nu prea știu; lângă El doar vreau să fiu!
Și-n final, o-nchinăciune, făcută în al Său nume...

Și aștept, în jur privesc, și urechile-mi ciulesc!
între timp, mereu schițând, semnul crucii; sărutând
mâna ce o însemna, peste piept și fața mea
tot sperând la vreo minune!... eram, nu! în a Sa lume...

Dar nu s-a clintit nimic! nici măcar un duh mai mic
să îl fi văzut că-apare, să îmi dea vreo îndrumare!
ori să mă încurajeze; spaimele să-mi estompeze...

Ș-apropo de pas, acum, după... nu mai știe drum!...

Nu tu fler, nu tu instincte sau idei, poate în minte
care, spre mirarea mea, încă mai funcționa!
și încă cu mult mai bine! de cum jos lucra în mine
unde chiar cu osteneală! n-o opream din cleveteală.

Pe aici, tace chitic; se urnește doar de-i zic.

Iată-mă deci mort năuc, neștiind pe un'-s-o-apuc...

Dar încet încep s-apară ș-alții, duși tot de prin vară

L-a-nceput privind prudenți și la vorbe reticenți
ca apoi, ca la necaz, limba să mai prindă glas
comentând cu toți, febril, despre traiul în exil
despre ce-au lăsat în urmă; despre ce o fi pe urmă.

Fiecare cu păreri, plini de sfaturi și temeri
dar mai toți purtând în față, ziua ultimă din viață
când neșansa ce-au avut, uite că i-a doborât!

Unii fiind foarte bolnavi, alții dându-se grozavi
alții pe câmpul de luptă sau în vreo beție cruntă
dar și din acei ce vârsta le-a retras din apă vâsla.
Cei din urmă așezați; obosiți și resemnați.

Ăialalți, la unison, se plângeau de ghinion
regretând cele-ntâmplate, cât și ce-au lăsat în spate
și-ntrebându-se-n prostie, de nu-i cale să re-nvie!...
Eu, cu vorba și cu tonul, le țineam cu sârg isonul.

De la unul dintre ei, fost printre arhierei
unu'-un pic mai destupat, despre cale am aflat.

Zicea că, acu la-ntors, drumu'-i tot ăla spre-n jos.
S-o iau deci în sus spășit, chiar pe calea ce-am venit!
doar că ea, pentru oricare, este doar a lui cărare!
Nu poți să apuci pe urma, altuia, ce-și știe cârma

iar în capăt dai de porți, pentru ăștia ca noi, morți
spre o lume minunată, cu odihnă și răsplată...
Deși eu, să fiu cinstit, nu eram prea ostenit!
bulversat poate mai mult, de necaz și de tumult...

Ideea se-arăta frumoasă; căci vom reveni acasă
mi-a mai spus foarte-ncântat, ca și cum am fi scăpat
de-o corvoadă prelungită, ce cumva ne-a fost silită...

Dar ce cale oi fi luat, când spre viață m-am purtat!?...

Iată că altă dilemă! îmi devine de-acum temă.

Să o fi știut cândva!?... Poate în pruncia mea!...
Nici pe jos n-a fost s-aud, la vreo predică sau cult
la vreun hram sau vreo pomană, ori discuție spontană
pe vreun popă, mai zelos: vezi de drumul pentru-ntors!