Vânătorul Gracchus zace nemişcat. Mediul înconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale… Într-o oarecare măsură este totuşi şi în viaţă, luntrea sa funerară luând-o pe alt drum ̶ o mişcare greşită de cârmă l-a dus într-un timp căzut din ore. Deşi a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, se află acum în faţa unui ecran. Călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă în jurul său. Le face semne altora şi ei, chipurile. îi răspund. „Comunică”. Are senzaţia că se află el însuşi dincolo de ecran, alături de alţii, bătând mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii urcând, coborând, luând-o la stânga, la dreapta, fără să stea o clipă. Iar când vede undeva sus o poartă strălucind, poarta aceea a „Legii”, pătrunde prin ea în misterul însuşi pe care nu-l mai poate înţelege pentru că face parte din el.
Deschide „Carte de nisip”. Îndreaptă degetul să caute prima filă. Zadarnic. Între mână şi copertă se interpun alte file, izvorând din carte spre un sfârşit imposibil, numărul paginilor fiind infinit nici una nu este cea dintâi nici cea din urmă. Nu ştie de ce sunt numerotate în mod arbitrar. Poate pentru a da de înţeles că termenii unor sume infinite, într-un număr de asemenea infinit, admit orice număr. Şiruri întretăiat-paralele: o reţea cu un număr imens de dimensiuni, toate însă corelate într-un mod de-a dreptul absurd, lipsit de orice semnificaţie.
Chiar tu, vânătorule Gracchus, odată pătruns sau având impresia că ai pătruns prin poarta aceea a Legii mult râvnită, uitându-te cu o lupă la coperţile şi cotorul uzat al cărţii ̶ pentru a înlătura posibilitatea oricărei şarlatanii ̶ constaţi că unele imagini ce apar între două mii de pagini nu se repetă niciodată şi simţi că ea e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitatea; şi regreţi acea „împotmolire fără rost” de altă dată pe cine ştie ce apă terestră…
Devii acum doar un „fir de nisip” care apare şi dispare simultan, excentric, lipsit de orice reper, în contrast cu vechiul, bunul, liniştitorul discurs asupra realităţii – pe care îl mai ţineai încă vag minte şi-l rosteai ca pe o rugăciune, răstignit adesea între „două” lumi: prima esenţială, nevăzută, generând-o pe a doua printr-un discurs care paria pe faptul că există ceva cu sensul „obiectivului” şi „descifrabilului” de către om; aceasta era clar o reducere ad absurdum a limbajului numită „conceptuală” iar ce vezi acum este doar o transfigurare ironică a aceluiaşi limbaj care constituie chiar evenimentul său capital…
Un gând antigravitațional te izbeşte, căutând să te ducă la o „excentricitate” a noii realităţii, o atracţie globală a vidului către periferie. În care tu acţionezi acolo prin reţele multiple wireless din care orice protecţie firewall, care mai are pretenţia de a păstra secretul personalităţii şi subiectivităţii, a devenit şi ea o iluzie ̶ fiecare „nod” dintre milioanele miliardele miliardele de miliarde al unei astfel de reţele fiind câte un Gracchus...
*
Aici autorul s-a trezit într-un alt coşmar mai „coşmăresc”. Cheia este pur şi simplu un simulacru.