S-a-ntâmplat la un turnir, întrunit și pentru tir!
ceea ce, în mod normal, nu era prea uzual
dar fiind binișor stătuți, noii și vechii recruți
ne-am gândit că n-ar strica, să-i înviorăm cumva...


Nu-i puteam trimite-n luptă cu-o instrucție măruntă
așa că, din când în când, le mai dam câte-un avânt
acordând câte-un răgaz, de la munca pe izlaz
pentru a le reaminti, cum oștean este să fii...


Mulți erau și din cetate; tineri, dornici să se-arate
pentru ei fiind bun prilej, să se dea și prea-viteji!
din public privind și ochi, în dorințe cu deochi.


Eu eram amfitrionul; ducele purta blazonul!
stăpânul ducatului, simbolul regatului.


N-ar fi fost chiar necesar, pe acolo să apar
armurierii fiind plătiți, să-i mențină pregătiți
cum s-ar spune pe la noi: calzi să fie la nevoi.


Dar aveam o întâlnire, c-unu' ce-mi dădu o știre
cum că-avea, de prin Shanghai, o sabie de samurai
pe care voia s-o vândă pe o sumă mai rotunda.


Ocazia a fost chiar locul unde s-a-mplinit sorocul...


Nici măcar nu am simțit clipa-n care-am adormit
cu un vis întruchipat; o săgeată-nfiptă-n cap
scăpată de un tinerel, mustrat poate mai cu zel
de instructorul de luptă, ce-l cam supunea la trudă
fiind el fiu de om avut, da'-n război cam reținut!...


Până cineva să sară, calea îmi era pe-afară...
Mă vedeam pe mine mort, iar în jur mult disconfort.
La-nceput foarte surprinși; care unde au fost prinși
ca apoi, până-n final, balamucul general!


Țipete, alergături; acuzații, 'njurături...
Unii se trăgeau de păr; tocmai eu stăpânul mor!
Alții-ascunși după caftan, au scăpat de un dușman.
Prostu', de a tras cu arcu', se jura că a fost altu'.


Ălalalt, ce-l acuzat, tot urla că-i confundat!
invocând armurierii; știutorii în materii
care mâlc tăceau din gură, fiind cu musca pe căciulă
căci țintele improvizate, erau prost orientate.


Pân' la urmă au conchis; vântul a fost compromis.
Iar ca ultimă scandare, înainte de plecare:
Dumnezeu să m-odihnească, iar pe ei să îi ferească!...


M-au întins apoi pe-o targă, nu-nainte să mă șteargă
și să-mi smulgă, de prin cap, bățul ce-mi veni de hac.
În sfârșit, într-o trăsură, m-au urcat cum mai putură
și așa, cu chin, nițel, m-au cărat pân' la castel...


Mai apoi totul normal; după-ntregul ritual.
M-au spălat, îmbălsămat și apoi m-au îmbrăcat.
după care-ntr-un coșciug, m-au întins ca pe-un măiug
și în sala de bazalt, m-au suit pe catafalc.

La priveghi, lume puhoi; să mai tragă câte-un țoi
deopotrivă însoțit, de ospățul cuvenit.

Toți mâncau, beau, se-nchinau și mereu mă pomeneau
căinându-mă în lacrimi, întristați, vorbind cu patimi
dar prin spate, cu ghiocul! cum și cine-mi va lua locul...

A urmat înmormântarea, c-un cortegiu precum starea.

Onoruri militare-n stol, cum sta scris la protocol.

Eu, purtat cu-al meu sicriu, pân' la carul argintiu
pe care tata, postum, a urmat același drum.

Un dric lung, cu roate mari, tras de șase armăsari
cu capetele-acoperite, înțoliți pân' la copite
și cu șaișpe cioclii-n jur, cu chip fără de contur.

Zece erau așezați, stânga, dreapta înșirați
străjuind carul cu zel, nu cumva să plec din el!
Patru mă urmau din spate, iar alți doi, suiți pe capre.

După dric, un lung convoi, ca o turmă de strigoi.
Toți în negru,-acoperiți, în priviri încremeniți
precedați de o fanfară, intonând muzică-amară
și de bocitoare multe; popi și flori... aproape-un munte!...

La pomană multe mese; rude, cavaleri, ducese
mulți de prin al meu ducat, dar veniți și din regat!
După miezul nopții toți, beți erau, ca mine, morți.
Băutura i-a făcut, să uite de ce-au băut.

Ca-n final, nume în glas, să mai fiu la parastas...

Dar a fost și-un suflet strâns, care tot timpul a plâns
ce nimic n-a pus în gură; nici mâncări, nici băutură.
Doliul și-l purta-n durere, pe chipu'-mpietrit de jele.
Sprijinu'-i asigurat, de-a mea soră și cumnat
fața fiindu-i nevăzută, în cernita-i glugă lungă.

De spinare aplecată, nimeni nu putea s-o vadă.
Dar eu o știam prea bine; era maica în suspine.

Cât de mult am suferit, când durerea i-am simțit!
Cât de mult am vrut să merg! lacrimile să îi șterg
mâinile să îi sărut, în brațe cu dor s-o strâng
și s-o-asigur c-am să-i fiu, veșnic dragul dânsei fiu.

Dar pe unde-acum eram, nu te vede om, de neam!
nu există drum și căi, să te-aducă înapoi.
Poți să umbli printre ei, să te-apropii oricât vrei
căci niciunul nu te simte; nici măcar umbră prin minte!

Și-a mai fost, unul fugar; nu un om, era un cal
ce-n cortegiu-a fost purtat, de unul ce-mi fu argat.
Armăsarul meu de luptă, ce de nimeni nu ascultă.

Haos, calul de război, pasu'-l face înapoi
când moștenitorul vrea să-i pună valtrap și șa.

Nechezând și fornăind; cabrat; cu copitele lovind
fără să mă simtă-n nări, nu primește șei și scări.
Fără cap, căpăstru, zală; fără frâu, fără zăbală
tot așteaptă să apar, să-l gătesc de luptă, iar.

Și pășunea se usucă! de nu-s eu să îl conducă
și-n izvor apa nu-i bună, de nu i-o întind din mână.

Negru tot, cu stea în frunte, semne, răni primite-n lupte
primii eram amândoi, când șarja pornea-n șuvoi.

Opintit și nechezând, înspumat pân' la pământ
coama-i fluturând răzleață, într-o goană pentru viață
în galop, la trap, cabrat; eu în scări, din șa săltat
spada în aer rotind, semănam groază lovind!

Lung și lat era ducatul, dar să ne-apărăm regatul!
oricând eram pregătiți, amândoi la drum porniți...

Dar cu inima-am privit și-nspre-acel năpăstuit.
Dreptatea am dăruit-o și celui ce n-a găsit-o
aducând și bucurie,-n casa care n-o prea știe
Domnul fiind a mea credință și-a mândriei biruință.