Micul meu El Nino,

Nu știu ce mi-a venit să-ți scriu, poate pentru că din nou plouă, iar mie ploaia îmi aduce aminte de tine, la fel cum și picăturile din ea își aduc aminte de carbonul din aer,
să ajungă pe pământ se cuplează cu ele, iar râurile duc hormonii spre oceane.

La fel și dragostea este strânsă din atmosferă, adusă tot de ploaie,
ionii când vin la mine sau la tine, sun gata cuplați cu noi (cei din ploaie),
devenim cretă,
albi, ne depunem pe robinete, băi,
calorifere,
scrim pereții.

Cât nu s-ar chinui ploaia să cultive dragostea în cretă nu poate ține piept oceanelor, organismelor coccolithophore, pe care nu le poți compara cu nimic,
după ce se iubesc, se prefac morți pe fundul oceanelor de dragul de-a fi duri,
roci,

Și aerul (odată) ca să devină aer aer, a trecut mai întâi prin pietre.

Află,
se inventează mașini de prins acest inamic al dragostei, carbonul ( să fim sinceri el e singurul care stă între noi) n-o să mai avem nevoie de ploaie ( o trimitem la pensie),
îl prindem, îl îngropăm în pământ de viu, îi cântăm veșnica pomenire,
și gata,
ne mutăm în Elveția,
creștem capre,
facem brânză după chipul și asemănarea noastră, o vindem,
sau o mâncăm, facem ce vrea icterul nostru cu ea,
cine ce treabă are cu Elveția
…