unde crește dogoarea și se coace gândul
până devine scrum
îl răscolești cu limba
când e liniștea groasă ca o haină de iarnă
și cenușa stinsă a scârbei
te scobești în cap
după vreo urmă de etică
dimineața vine strâmbă și strâmbă este
camera ce-și lungește pereții
să-ți dea la gioale
urli că încă ești viu să te-aștept
și te-aștept/ pentru că
eu sunt spitalul în care te internezi