Fiinţa, pe urme de clipă o clipă
morminte, tăcerea secundei în ornic...
Fiind astea spuse, pe gură mânjită de fructe de plumb
spre-a sfârşi-i ce începe,
ce începe îşi naşte sfârşitul,
ştiu, alte guri acest au născut
dar pe hârtia aceasta n-au stat niciodată...
Cu ciudă scriu alte pagini ce poartă
postind de la raze din noaptea-nţeleaptă,
de la unica Voce, care zori îmi aşteaptă...

Pe hârtia aceasta, din femeie fecioară
pe Eminescu-l întristează Bacovia,
încercând cu peniţa să aflu misterul lui Blaga
alerg în calea enigmei unicei Voci,
copil ce joacă ascunselea...
Petrecută între Cer şi Pământ
îmi amintesc copilăria lui Dumnezeu în mine,
apoi m-am unit de bărbat cu ziua de azi
dar tot nu mi s-a îngroşat Vocea
ba parcă mi s-a subţiat, aţă legând cuvintele...

În apărarea Vocii mele sar
doar pruncii ce îmbătrânesc de pomană,
neprinzând la minte,
visând să se facă cerşetori când vor fi mari,
mâncând din gunoaie cojile fructelor fericirii Poeţilor

Minge cu o pietricică-n lăuntru
deasupra micuţului miez Vocea mi se îngraşă cu aer
se dezumflă-nţepându-se-n spinii Poeziei,
roza aceea eternă la culoare, mirosind a piele de Dumnezeu

Vocea mea, şi închei, e-ncuiată
în lada de zestre a unei unice fecioare