Păcătosul înrăit se va consola întotdeauna autosugestionându-se / impunându-şi să creadă / să fie convins că nesfârşitele sale căderi în desfrâu nu sunt altceva decât calea „regală” către înălţare, uitând lamentabil că Dumnezeu Însuşi are o limită în a înţelege, în a ierta. El se face a nu vedea găurile uriaşe rămase după extragerea cuielor, convins fiind că-l aşteaptă un viitor măreţ. El vede în schimb „semne divine”, menite a-l izbăvi, acolo unde nu este decât derizoria imagine a degradării de sine. Suficient de viclean, deloc dezinteresat, paroxistic machiavelic, îşi va face o minoră mea culpa… de ochii lumii,… chiar de ochii… lui, fiind, culmea (sau nu?)!, unicul persuadat! Deşi, teoretic, nenumăratele hybris-uri comise ar fi trebuit să-i procure „satisfacţia deplină”, pragmatic şi pătimaş, în realitate aşa de bolnav, el nu se va putea dezice vreodată de ale sale! Îşi va recupera viaţa după fiecare cădere, după fiecare moarte, nimeni neştiind în virtutea cărui principiu, a cărei logici va fi el (re)absolvit?! Va trudi din greu, se va nevoi, se va osteni, se va căzni, se va etceteri, rob de neiertat al patimilor sale. Va sfârşi prin a se autosanctifica! Blasfemia proprie îi va trece pe la urechi, asemenea unui conţinut fără acoperire în realitate(a sa). Un astfel de om nu va cunoaşte niciodată demnitatea! Un astfel de om va ajunge (şi el) la Judecata de apoi, acolo unde nu vom avea alternativă: va trebui să-L privim pe Creator în faţă! [Da, se pare că „Dumnezeu ăsta” nu este chiar aşa un fraier de dus de nas!]