Acoperă-mi gândul cu haina pădurii
Și lasă-mă singură pe-o stâncă...să mor.
Aruncă-mă brusc în văile- adânci ale firii
Privește-mi căderea,cuvintele dor,
Invie-mă iar, dar nicicând să nu uiți
Să transformi ce-a rămas într-un munte de flori
Cu creste-ascuțite cu fruntea în nori.
Pădurea mă îmbracă și plânge-a pustiu,
Aruncă pe mine veșmânt cenușiu
De gânduri și palme de frunze.
Apusul se-ndreaptă grăbit către noapte,
Să lase mai repede loc unei zile de mâine,
In care speranța să vină grăbită la mine,
S-alunge tristeți,lacrimi,șoapte.