E doar a mea, o jumătate de lună, balansoar pe care stau fumând un baton de scorțișoară găsit în buzunar. Am senzația de rău la înălțime, deasupra pânzei de fluxuri și refluxuri ale iubirii, ce s-au tot țesut migălos. Mă coboară încet la jumate de metru. Sunt cam amorțită.
Vântul aduce frunze și petale de flori, gândurile sale prin simboluri probabil. Pășesc pe ele de cum el în urmă le ridică și în față iar le așterne.
Cum te cheamă?
Nathaniel! Șoptește parcă și ce frumos.
Eu nu am nume, îl uit cât dorm în propriul vis.
Nathaniel!
Ajung pe o curbă luminată din interior, nu prea puternic. E foarte plăcută căldura ce îmi urcă pe gambe în sus, aproape mă gâdilă.
Pe deasupra însoțitorul meu face umbre, siluete cu șuierul răzvrătit și grație în plutire. Precum o iluzie un tunel iar ele pătrund acolo. Le urmez, simt cum alunec și apoi alunec de-adevăratelea, atât de rapid încât pur și simplu nu mai văd nimic altceva decât imaginea mișcării în sine. După un timp Ceva începe a se contura. Presimt cele ce mă vor întrista neschimbate încă. O străduință grea îmi chinuie sufletul: să mă trezesc.
Mă conving singură: lasă că ziua nu e așa lungă!