Folosind umbra codrului des, decor,
la o tartină cu mure și-o coapsă de căprior,
ursul și lupul întrezăreau într-un tufiș, o combinație particulară,
ce-i drept, cam rară,
pentru diversificarea regnului bolnav și cam trufaș,
ferindu-se de urechile-alea lungi, de iepuraș :
-Eu zic să ne-o punem acum...
-Ce?...ești nebun?
...dacă ne vede iepurașul?
Știi doar...dac-aude...află tot orașul.
-Lasă bă, că l-am văzut, venind încoace,
la coana vulpea, la o ciorbă de potroace.

Zis și făcut:
L-a compostat ursu pe lup,
însă lupul când îl dezbrăcă pe urs,
iepurașul din chiloții ursului: țop!...și s-a tot dus...
Înnebuniți, de-așa o arătare,
lupul și ursul, hopa după el, în goana mare.
Ajungându-l, când să-i croșeteze iepurașului o labă-n trombă,
urecheatul se iți-ntr-o copcă...
Băgă mâna ursu după el în apa rece, dar stupoare:
că o scoase cu un pește ce țipa în gura mare:
-Aoăleu! ia mâna de pe mine...poponare!