N-am înțeles niciodată dragostea lui pentru viață, singur cu sine, căutându-se dezordonat, destructurându-i pe toți din jurul lui și nepăsându-i de nimeni și de nimic. Ca și cum ar fi fost normal. Când îi dădeam să mănânce fluturi, îmi părea atât de voluptuos în goana lui după, transpirând tot, cu mâinile întinse, cu gura frământat-deschisă, tânguitor, afectuos...
Găsise un firișor de iarbă abia răsărit din pământ și începuse să-i studieze cu atenție verdele lui abstract până când totul în jurul ei deveni negru. Luă coșmarul de-o ureche, îl scutură bine și-l aruncă în sus și departe de ea și de lumea ei. Coșmarul intrase în cosmos, ieșise în cosmos, simțea asta, și-și trăia libertatea după cele mai voluptoase dorințe. O durea gâtul de atâta întors după fiecare adiere de vânt, după fiecare șoaptă de iubire către ea. El o privea întotdeauna cu neîndemânare și numai un destin aparte o apăra de pericolele pe care le oferea fără ca ea să știe. Strângerile de mână erau chemări înapoi, șoaptele - suflări înainte (pentru ea adevărate uragane), privirile lui, fluture... dragostea ei pentru viață, singură cu sine, căutându-se dezordonată, destructurându-i pe toți din jurul ei și nepăsându-i de nimeni și de nimic. Ca și cum asta ar fi fost normal.