Uneori singurătatea te face să înduri ceea ce altfel nu ai îndura, să faci lucruri pe care altfel nu le-ai face, să spui ceea ce altfel nu ai spune, să ceri ceea ce altfel nu ai cere...Si, totuși, singuratatea te face uneori să nu mai înduri nimic, să nu mai faci, să nu mai spui, să nu mai ceri nimic de la nimeni. Uneori te împinge sa te vinzi celui dintâi, numai cu prețul unei mângâieri... fără să faci un gest, fără să spui un cuvânt măcar, fără să ceri, indurând absența cuvântului, a gestului, a privirii. Adică absența a tot. Ai putea foarte bine să te anulezi dintru început, să încetezi a-ti croșeta stupida cochilie de iluzii pe care ai fi purtat-o mândru pe străzile pline de speranțe, pline de gunoaie...