Biography George Gregorian
George Gregorian (pseudonim al lui George Ionescu Bruciu; 23 martie 1886, Sinaia, județul Prahova - 24 noiembrie 1962, București) este un poet. Fiu al lui Grigore Negrea Bruciu, profesor, Gregorian face parțial studiile liceale la Brăila și își va da foarte târziu bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de Litere a Universității bucureștene, dar nu a absolvit-o.
În 1910 a debutat cu versuri la „Convorbiri critice". A colaborat tot cu versuri și, sporadic, cu articole diverse la „Flacăra", „Rampa", „Contimporanul", „Mișcarea literară", „Calendarul", „Porunca vremii", „Universul" etc. O vreme a fost director la „Gazeta refugiaților" (1940-1942) și la „Rampa teatrală și cinematografică" (1941-1944). A mai folosit pseudonimele George Anonimu, Ionescu-Brăila, Ionescu-Filaret.
Debutul editorial și-l face în 1921 cu volumul Poezii, urmat de Țării mele (1925), La poarta din urmă (1934), Săracă țară bogată (1936), Lumini de seară (1936), Două fete dintr-un neam (1941). A obținut câteva premii pentru poezie patriotică, precum și Premiul Societății Scriitorilor Români pentru volumele Poezii și Săracă țară bogată. Va fi exclus din Societatea Scriitorilor Români în 1944, din motive politice.
Debutul în „Convorbiri critice" îi atrage elogiul lui Mihail Dragomirescu. Poemele care au reținut atenția criticului, Pe Golgota, În Sahara, Omul, sunt de ample dimensiuni (amintind, întrucâtva, de construcțiile romantice). Cu un pronunțat caracter didacticist, versurile dezvoltă tema relației dintre om și Creatorul Suprem ori narează, în stil macedonskian, o călătorie inițiatică spre moarte. Gregorian revine mereu la ideea sfârșitului, adevărat laitmotiv al liricii sale: „Și grei deasupră-mi stropii bat / Cu degete din infinit / Lovind ca-ntr-un coșciug uitat / în care mortul s-a trezit / Să moară cu adevărat" (Noapte de toamnă).
O altă ipostază lirică e nutrită de sarcasmul provocat de prozaismul vieții cotidiene, de banalitatea existenței, de absența idealurilor. Poezia se caracterizează de fapt printr-o mare diversitate de teme și modalități artistice, autorul trecând cu ușurință de la meditația asupra vieții și a morții la lirismul sensibil al evocării viețuitoarelor mărunte (Șopârla, Balada broaștei, Vrabia). Cultivă și pamfletul în versuri, cu adresă bine precizată, poezia sa socială fiind de cele mai multe ori una a invectivei, dar cuvintele triviale sunt adesea, ca și la Tudor Arghezi, înnobilate artistic.
Dacă prima carte conținea in nuce toate posibilitățile lirice ale lui Gregorian, poemele din La poarta din urmă atestă o maturitate remarcată de multe voci ale criticii literare a vremii. Fiorul metafizic predomină aici, puterea implacabilă a autorității divine este deopotrivă contestată și acceptată, atracția și opoziția contrariilor există atât la nivelul umanului, cât și în celesta entitate definită generic cu numele divinității: „Sunt doi, cei doi / Din visul și bătrânul meu gunoi / Din anii mei ce desfrunziră toamne / Ca și cei doi, din tine, Doamne" (Cei doi). Trecerea ineluctabilă a timpului, succesiunea vârstelor omului, a anotimpurilor și a ciclurilor istoriei constituie tot atâtea motive de meditație, de regret, dar și de împăcare, de acceptare a fatalității morții (Peste un veac sau zece).
Versurile din volumele Țării mele, Săracă țară bogată și Două fete dintr-un neam sunt compuse pe o canava patriotică. Se dă glas, cu un retorism viguros, protestului social, dar apar și incitări naționaliste, șovine, fiorul liric se pierde, făcând loc unor adevărate pagini-manifest, aglomerate de imprecații lipsite de suport estetic.
Opera literară
• Poezii, București, 1921;
• Țării mele, București, 1925;
• La poarta din urmă, București, 1934;
• Săracă țară bogată, București, 1936;
• Lumini de seară, București, 1936;
• Două fete dintr-un neam, București, 1941.
|