Prima parte

Durata este fără îndoială ideea majoră a filozofiei bergsoniene şi, în filozofie în general, un concept inconturnabil, căci în ciuda celor spuse de Einstein în dezbaterea din 1922, Bergson nu tinde să „psihologizeze” conceptele fizice, durata sa având efectiv o valoare ontologică. Și aceasta cu toate că o definește referindu-se exclusiv la fiinţa umană.
Ceea ce este specific acestei durate, pe care Bergson o califică drept pură, este faptul de a conseva trecutul în prezent și de a anticipa viitorul. Astfel, sprijinit pe trecut și orientat spre viitor, prezentul nu mai este doar momentul care separă trecutul de viitor, el are o profunzime.
« Pentru aceasta nu este necesar ca eul să se lase absorbit, în întregime, în ideea sau senzaţia de moment, căci în acest fel ar înceta să dureze. Nu este nevoie nici să uite stările anterioare; este suficient ca, amintindu-şi de ele, să nu le juxtapună stării actuale, ca un punct unui alt punct, ci să le organizeze împreuna cu ea - cum se întîmplă atunci cînd ne amintim, contopite laolaltă, notele unei melodii (Bergson, 1889: 95)₁
Exemplul individului care adoarme, legănat de oscilațiile pendulului, care nu datorează somnul nici ultimei mișcări a pendulului, nici succesiunii mișcărilor acestuia, ci compunerii lor ca întreg, dovedește că fiecare excitație se organizează împreună cu excitatiile anterioare. Această sinteză, proprie duratei, explică și de ce o excitație slabă, dar continuă, devine pe termen lung insuportabilă sau, în cazul unei fraze muzicale, de ce adăugarea unei note noi modifică fraza în ansamblul ei.
A dura, potrivit lui Bergson, înseamnă a fi conștient. La care este important să adăugăm că a dura înseamnă a fi conștient de ceva, dat fiind că devii conștient în momentul în care ceva este prezent pentru tine. Cum, pe de altă parte, tot ce este prezent pentru tine lasă o urmă ȋn sinea ta, putem spune că a dura înseamnă cǎ altcineva sau altceva continuǎ sǎ fie prezent pentru tine, ceea ce, după cum vom vedea, este diferit de a fi tu însuţi prezent. Durata bergsoniană corespunde primului tip de prezență.
În concepția filozofului, distincția dintre prezentul și trecutul nostru este relativă la cât de întins e câmpul pe care îl poate cuprinde atenția noastră. „Prezentul” ocupă exact atât spațiu cât [dureazǎ] acest efort” (Bergson, 1969: 93). Ȋn conformitate cu acest mod de a vedea prezentul, pot, de exemplu, spune că în acest moment, prezentul meu este articolul pe care încerc să îl scriu. Și aceasta deoarece atenția mea se extinde asupra lui. Desigur, această atenție se poate limita la propoziția pe care tocmai o formulez, după cum poate îmbrățișa cartea în care intenționez să inserez articolul. Ceea ce e sigur e cǎ, de îndată ce las deoparte ceva din ceea ce ţin sub observaţie, ceea ce las deoparte devine istorie. „Într-un cuvânt, prezentul nostru cade în trecut când încetăm să-i atribuim un interes imediat.” (Bergson, 1969: 94)
Bergson se întreabă dacă durata întreţine vreun raport cu spațiul. Acest lucru îl determină să distingă o durată pură, fără niciun alt amestec, de o alta în care intervine spațiul. Pentru a face mai clară această distincție, el își imaginează că urmăreşte mișcarea acului unui ceasornic. Procedând astfel, el constată că în afară, pe cadran, există de fiecare dată o singură poziţie a acului, ceea ce face imposibilă măsurarea timpului. Atunci el introduce distanța parcursă de acul ceasornicului; începe, mai exact să-i numere pozițiile trecute. Ajunge astfel să exprime durata în întindere, prin proiectarea timpului în spațiu. În sinea sa, pe de altă parte, el își reprezintă pozițiile trecute ale acului în același timp în care percepe poziția lui actuală. Acest „proces de organizare sau pătrundere reciprocă a faptelor de conștiință” care se continuă în sinea lui, îl numește adevărata durată.
Voi încheia această scurtă trecere în revistă a duratei bergsoniene cu un exemplu menit să arate importanța, în problema care ne preocupă, a fenomenului dublei prezențe, fenomen care constǎ ȋn faptul de a nu putea fi prezent în timp fără a-ţi face simţită prezenţa în spaţiu, altfel spus, de a nu putea fi prezent tu însuţi fără ca, în acelaşi timp, sǎ fii prezent pentru un altul.
Ipoteza mea e că o înţelegere aprofundată a acestui fenomen permite o mai bună situare a duratei bergsonieine în raport cu cele două modalităţi de ipostaziere a existenţei care sunt timpul şi spaţiul.

Fenomenul dublei prezenţe

Există o diferență între a fi tu însuți și a fi pentru un altul. Un individ, uman sau non-uman, pe care îl vom numi individul x, este prezent el însuşi când acționează. Acțiunea sa, care constă într-o succesiune de acte, declanșează la un alt individ, uman sau non-uman, pe care îl vom numi individul y, o reacție care constǎ, la rȃndul ei, ȋntr-o succesiune de reacții. Datorită acestor reacții, individul x este simultan prezent pentru individul y.
Dacă vom considera actul ca unitatea ultimă a manifestării de sine, care este exterioară, iar reacția ca unitatea ultimă a datului interior, care este manifestarea de sine pentru un altul, vom putea spune că la un anumit număr de manifestări exterioare corespund tot atâtea date interioare, cu alte cuvinte, nu poţi fi prezent tu însuţi fără a fi, simultan și în mod necesar, prezent pentru un altul.
În sensul acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre viitor, o manifestare este urmată de o alta. Cu toate acestea, manifestarea care urmează nu este generată de cea care o precede. În sensul invers acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre trecut, un dat intră în legătură cu un altul care îl precede. Legătura nu se face însă în mod direct.
Un exemplu vine să ilustreze cele afirmate. Să presupunem că un individ x intenționează să meargă pe jos într-un un sat din apropiere. Să mai presupunem că drumul pe care urmează să îl facă este lung și că terenul pe care va merge este ud și în pantă. În mers, un prim pas va fi urmat de un al doilea, care va fi urmat de un al treilea, și așa mai departe. Pașii nu se cheamă însă unul pe altul, pentru că acest fapt nu poate explica nici de ce primul pas nu este precedat de un altul, nici de ce ultimul pas nu este, la rândul lui, urmat de un altul. Ȋn cazul nostru, primul pas a fost determinat de voința individului x de a ajunge în satul vecin. Cât despre al doilea, acesta a fost condiționat în plus de reacția individului x la presiunea pe care a exercitat-o asupra piciorului său solul pe care a făcut primul pas. Această reacție l-a informat asupra prizei pe care o avea asupra terenului pe care tocmai a pǎşit și l-a ajutat să-și ajusteze efortul pentru al doilea pas. Reacția declanșată de presiunea solului cu ocazia celui de-al doilea pas l-a ajutat să gestioneze al treilea pas, și așa mai departe.
Fiecare reacție a reconfigurat datele individului x și, implicit, i-a întărit voinţa de a-și atinge scopul sau, dimpotriva, i-a slăbit-o. I-a întărit-o dacă individul x era obișnuit să parcurgă distanţe mari pe jos, pentru că, în acest caz, consumul de energie nu a fost mai mare decât voinţa de a ajunge la destinaţie. Ultimul pas a coincis ȋn felul acesta cu realizarea intenției sale inițiale. I-a slăbit voinţa, dacă individul x parcurgea pentru prima dată acest gen de drum. Ȋn acest caz, pe măsură ce avansa oboseala indusă de efort a ajuns să fie mai puternică decât voința de a-şi atinge scopul. Treptat, reacția tot mai slabă la presiunea solului nu a mai fost urmată de un alt pas, ceea ce a fost sinonim cu nerealizarea intenției sale inițiale.
Variațiile în intensitate a puterii cu care individul x ȋşi dorea realizarea intenţiei inițiale, variații care au determinat succesul sau eșecul acțiunii sale, se explică prin faptul că fiecare nou dat avea legătură cu datele precedente. Aceastǎ legatură nu s-a stabilit însă direct, ci prin intermediul presiunii pe care solul o exercita asupra piciorului său. Ȋn felul acesta, noul dat, cel care determina pasul următor, avea de fiecare dată legătură atât cu presiunea solului cât şi cu datele individului x în momentul exercitarii acestei presiuni.
Datele individului x, datele din momentul declanşării acţiunii, cât şi cele de pe durata ei, sunt mijloacele de care el a dispus pentru realizarea intenţiei initiale, intenţie care a conferit acţiunii sale unitate şi care permite totodatǎ să ne referim la ea ca la un tot.
Putem spune aşadar cǎ ȋn sensul acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre viitor, manifestările se succed, iar manifestarea care urmează este, de fiecare dată, generată de un dat care este interior. În sensul invers acelor de ceasornic, şi deci din prezent spre trecut, datele se succed și, de fiecare dată, datul care urmează intră în legătură cu cel care îl precede prin intermediul unei manifestări care este exterioară.
Manifestările, ca manifestări ale sinelui, se înscriu ȋn timpul de viațǎ al unui individ, uman sau non uman. Aceste manifestări pentru un alt individ sunt tot atâtea date care ocupă un loc în spațiul său interior, un loc care, de fiecare datǎ, depinde de momentul în care se produce manifestarea care declanșeazǎ reformarea vechiului dat şi formarea datului nou. In acest fel, asocierea dintre un moment în timp și un loc în spațiu este unică pentru fiecare dat și ordinea de succesiune a datelor este unică pentru fiecare existent. Gradul de integrare și, implicit, de diferențiere a fiecărui dat depinde de numărul de manifestări care au contribuit la formarea lui. Cât despre ordinea de succesiune a datelor, ea determină sarcina energetică a datului nou, cel care va genera noua manifestare.
Vedem prin urmare că „datele imediate ale conștiinței” conferă duratei bergsoniene o dimensiune ontologică. Ca rezultat al conjugării dintre o manifestare temporală şi un dat local, ele explică de ce orice existent e unic. Implicit, ele arată cum se stabileşte relaţia dintre timp şi spaţiu în procesul de ipostaziere a existeţei. Ipoteza unei durate pure, care nu întreţine nicio relaţie cu spatiul, este deci pură utopie. Un dat e ceva care se produce într-un moment anume în spaţiul unui receptor uman sau non uman. Si dacă putem vorbi de « o profunzime » a prezentului este tocmai pentru că timpul trăit conjugă timpul şi spaţiul. Aceastǎ conjugare face originalitatea duratei bergsoniene şi face din această durată un concept privilegiat pentru ȋnțelegerea lumii ȋn care trǎim.

Timpul trăit şi timpul măsurabil

Filosoful francez greșește însă când reduce timpul la timpul trăit. Timpul măsurabil, pe care îl vom numi ensteinian, nu mai este cu adevărat subiect de cotroversă. Despre un artist putem spune de exemplu că este prezent în actul său de creație. Putem spune de asemenea că este prezent în creația sa. Numai cǎ în actul de creaţie, este prezent el înşuşi pe când în creația sa este prezent pentru un altul. Acest un altul poate fi artistul însuşi, în ipostaza de receptor, după cum poate fi oricare alt receptor, contemporan cu artistul sau nu. Drept dovadă, prin opera sa, un artist poate fi prezent, chiar dacă el însuși nu mai este. Şi aceasta deoarece numai prezența artistului în actul de creaţie se înscrie în timp, pe cȃnd prezența sa ȋn opera creatǎ dǎ mǎsura timpului de viațǎ a operei nu a sa.
Pentru măsurarea timpului, noi luăm drept referințǎ timpul de rotaţie a Pământului în jurul axei sale şi în jurul Soarelui. Și pe bună dreptate, având în vedere că formele de viațǎ de pe Pământ depind de timpul de viață a Pământului, a cărui duratǎ de viață depinde de timpul de viațǎ a Sistemului Solar, care depinde de timpul de viață a Căii Lactee, și așa mai departe. La o altă scară, durata de viațǎ a organelor noastre interne, a ficatului, de exemplu, depinde de timpul de viață a fiecăruia dintre noi, dupǎ cum durata de viațǎ a unei celule hepatice depinde de timpul de viață a ficatului, și aşa mai departe. Astfel, chiar dacǎ o celulǎ mai e ȋn stare bunǎ dupǎ ce ficatul a ȋncetat sǎ funcționeze, ea va ȋnceta din viațǎ la scurt timp, deoarece starea ei de funcționare depindea de relația cu celelalte celule care au alcǎtuit ficatul. La fel se explicǎ relația dintre ficat şi timpul de viațǎ a fiecǎruia dintre noi, dintre Pǎmant şi Sistemul Solar, şi aşa mai departe.
Dar dacǎ durata de viaţă a unei celule hepatice depinde de timpul de viață a ficatului, starea acestei celule poate, la rȃndul sǎu, scurta sau prelungi viața ficatului. Şi aceasta deoarece funcționarea celulei depinde de starea sa care, dupǎ cum e bunǎ sau rea, va face ca funcționarea sa sǎ fie bunǎ sau rea, fapt ce va influența la rȃndul sǎu starea generalǎ a ficatului. La fel stau lucrurile cu relația dintre noi și ficatul nostru, dintre Pământ și fiecare dintre locuitorii sǎi, dintre Calea Lactee și Sistemul Solar, și așa mai departe.
Distincția dintre timpul de viațǎ şi durata de viațǎ este fundamentalǎ. Timpul de viațǎ a unui lucru depinde de relația sa cu sine. Depinde mai exact de relația dintre starea sa de funcționare şi funcționarea sa. Cȃt despre durata de viațǎ a unui lucru, aceasta depinde de relația sa cu celelalte lucruri şi deci de relația dintre funcționarea celorlalte lucruri şi starea sa de funcționare. Timpul nu este ȋn sine, ci ȋn lucruri. Timpul este una cu trecerea de la nivel de manifestare la altul ; este mişcare. Spațiul nu este nici el ȋn sine, ci ȋn lucruri. Spatiul este una cu schimbarea de stare ; este schimabare.
Acțiunea orientatǎ spre exterior a unui lucru şi reacția interioarǎ a altui lucru ne determinǎ sǎ vorbim de un spațiu exterior şi de un spațiu interior. De fapt ceea ce este spațiu exterior pentru un lucru este spatiul interior al altui lucru. Vorbim de asemenea despre un timp exterior, mǎsurabil şi de un timp interior, trǎit. De fapt, prezența unui lucru ca agent al unei acțiuni şi prezența simultanǎ a acțiunii sale pentru un alt lucru ca receptor face ca atȃt timpul mǎsurabil, cȃt şi timpul trǎit sǎ se constituie ȋn ceea ce numim timpul ca duratǎ. Cǎci, datoritǎ fenomenului dublei prezențe, chiar dacǎ trecererea de la un lucru la altul depinde de lucrul ȋn ipostaza de agent, ea este ȋnregistratǎ de lucrul ȋn ipostaza de receptor. Ȋn ce priveşte timpul trǎit, acesta se explicǎ prin relația de compatibilitate sau incompatibilitate a lucrului ca receptor cu lucrul ca agent, legǎturǎ care se stabileşte prin reacția lucrului ca receptor la actiunea lucrului ca agent. Ȋn felul acesta, acțiunea exterioarǎ conferǎ timpului ca duratǎ obiectivitate, pe cȃnd reacția interioarǎ ȋi conferǎ o valoare subiectivǎ. Timpul ca duratǎ, spre deosebire de durata bergsonianǎ, nu exclude realitatea unui timp şi spațiu exterior, o include.

Neîntelegerea dintre Bergson şi Einstein nu poate totuşi fi imputată doar lui Bergson. De fapt, Einstein abordeazǎ timpul din punctul de vedere al individului, uman sau non uman, în ipostaza lui de agent, pe când Bergson ia în considerare timpul văzut de acelaşi individ în ipostaza de receptor. Nedeclarat însă, ambii recuperează în demersul lor punctul de vedere opus. Cȃnd Einstein vorbeşte de un continuum spaţiu timp el păşeşte pe terenul duratei bergsoniene, la fel cum Bergson nu se poate sustrage timpului măsurabil când se referă la efortul muscular pe durata atenţiei.


Bibliographie

BERGSON, Henri, 1889, Essai sur les données immédiates de la conscience, bibliotheque uqac uquebec ca
BERGSON, Henri, 1969, La Pensée et le Mouvant, Essais et conférences, Paris, Les Presses universitaires de France.
FRADET, Pierre-Alexandre, La durée bergsonienne et le temps d’Einstein: consiliation et insubordination, La durée bergsonienne et le temps d'Einstein : conciliation et insubordination | Pierre-Alexandre Fradet - Academia.edu

Notă
Traducerea citatelor aparţine autorului acestui articol